luni, 14 decembrie 2015

Zile de poveste in China. Ce experiente inedite am avut si pe unde ne-au purtat pasii? FOTO!

Anul care tocmai este pe cale sa se incheie am trait una dintre cele mai frumoase si indepartate experiente din viata noastra. Doi oameni, doua trollere pline de haine, cat sa ajunga pentru doua saptamani, printre care s-au furisat zeci de vise, un aeroport si ore de asteptare. Cam asta a fost imaginea de ansamblu. Pana la Istanbul, a fost destul de usor, calatoria insumand in jur de o ora. Insa, cand am ajuns pe aeroportul din Istanbul, am avut la dispozitie jumatate de ora sa ne imbarcam in avionul de Shanghai care avea sa ne duca in inima Chinei. Au urmat cateva minute de stres pana ne-au verificat viza si ne-au dat OK-ul ca totul este in regula si ca putem sa urcam.
Cu bagajele de mana si aparatul de fotografiat la purtator am pornit intr-o fuga nebuna - era drumul mult asteptat, era un vis care avea sa devina realitate. De data aceasta insa drumul a fost lung si obositor - unsprezece ore de zbor continuu, ore in care am strabatut tari si mari, ore in care am respirat acelasi aer cu japonezi, chinezi, turci, englezi, nemti, americani si alte nationalitati, oameni care aveau acelasi scop - vizita in China (turistica sau in scop de serviciu). Imediat dupa ce avionul a aterizat, am simtit cum ni se strange sufletul de bucurie. Am coborat, am intrat direct in aeroport si am ramas muti de uimire. Mii de oameni care veneau din diferite curse mergeau civilizat... fara sa se impinga, fara sa se imbranceasca, fara sa se supere ca unul trece in fata altuia, multa disciplina si siguranta din partea statului chinez. Peste tot, in spatiile inchise si foarte populate (piete, aeroport, statii de tren) aveam sa descoperim pe parcursul calatoriei politisti inarmati cu AK47 si alte arme care sa asigure protectia turistilor si nu numai.
Au urmat apoi zile minunate, cu un program incarcat (incepea la 07.00 si se termina undeva la ora 20.00, dar noi am preferat sa dormim cat mai putin si sa petrecem cat mai mult timp pe strazile diferitelor orase unde am fost, tocmai din dorinta de a cunoste mai bine cultura lor absolut impresionanta). Imediat dupa ce am iesit din aeroport ne-a asteptat ghidul chinez, undeva dupa ora 17:00, ora Chinei, (5 ore peste ora Romaniei) si am avut la dispozitie cateva ore, pana la caderea serii, sa vizitam Shanghaiul. Yu Garden si Pearl Tv Tower au fost primele obiective vizitate.
Apoi au urmat zeci de poze pe strazile Shanghaiului insotite de privirile curioase ale chinezilor (europenii sunt vazuti foarte bine, la orice colt trag de tine sa faca o poza sau pentru a te complimenta).
Imediat dupa ce programul pentru prima zi s-a incheiat am plecat la shopping pe bulevardul Nanjing, un loc luxuriant, plin de magazine scumpe. Tot pe bulevardul acesta faimos am fost la un restaurant chinezesc unde am mancat cel mai delicios sushi pe banda rulanta (si ieftin!).
Au urmat zeci de km de mers pe jos, zeci de obiective vizitate. Probabil mi-ar lua ceva timp sa descriu fiecare emotie traita pe continental asiatic. Tot ce am vizitat ne-a facut sa ne tinem respiratia si sa ne minunam de cat de deosebiti pot fi chinezii. Inceputul a fost unul destul de compromitator, templele lui Budha si croaziera pe Fluviul Albastru (Huangpu) fiind printre primele pe lista.
Apoi, in ziua a patra, a urmat plecarea in orasul Hangzhou, supranumit si Paradisul terestru, un oras mult mai lejer, nu atat de aglomerat ca Shanghaiul. Era chiar 15 august, ziua mea de nastere, iar in momentul in care ne-am imbarcat in autocar sa plecam spre urmatoarea destinatie, toti turistii au inceput sa-mi cante "La multi ani", un moment unic si emotionant. In noul oras am vizitat templul budist Lingyin, muzeul Ceaiului, Pagoda celor sase armonii si am avut parte din nou de o croaziera, dar de data aceasta pe Lacul de Vest, ziua incheindu-se cu shopping in zona Wuzhen unde se gaseau pravalii vechi de sute de ani.
Urmatoarea destinatie avea sa fie orasul Suzhou unde am vizitat delta fluviului Yangtze - orasul cu 500 de gradini, Pagoda de pe Muntele Tigrului si gradinile "Master of the Net", obiective foarte bine intretinute, extraordinar de curate, de vii, de verzi, totul dand senzatia de viata.
Spre seara am pornit cu trenul spre Luoyang, un tren impecabil si extraordinar de curat, unde am dormit pana dimineata.

In dimineata urmatoare, aveam sa sosim in Luoyang, un oras tare frumos, foarte verde, curat, situat in apropierea muntilor. Aici am vizitat Grotele Longmen (cel mai mare tezaur sculptural de pesteri din China realizat timp de 400 de ani) si Templul Calului Alb.
Pe muntele Songshan ne-am pozat cu steagul Romaniei si am incercat sa imortalizam momentele care ne-au fost foarte dragi. Pe munte, am facut o vizita la Templul Shao Lin, unde am asistat la un spectacol de Kung Fu, 100% real si original, asa cum rar iti este dat sa vezi. Tot aici am aflat ca luptatorii care performeaza pe scena sunt adusi la scolile de arte martiale si scoliti de mici, astfel, atunci cand ating pragul adolescentei, sunt luptatori adevarati.
Apoi, ne-am indreptat spre Xian, un oras plin de istorie. Aici am vizitat Pagoda Gasca Salbatica, iar seara am luat parte la show-ul Tang Dinasty Show, un spectacol inedit la care au participat zeci de actori cunoscuti in China. Jocurile de lumini, costumele spectaculoase, culorile vii, chinezoaicele machiate si imbracate ca niste gheise te faceau sa nu iti mai iei privirea de la ele.
In ziua urmatoare, ne-am continuat vizita in Xian, acolo unde ne-am indreptat spre Muzeul Shanxi (muzeu de istorie si arta). Unul din cele doua puncte culminante ale calatoriei a fost vizita la Muzeul Soldatilor de Teracota. Mii de soldati incolonati, din teracota, stau aliniati, umar la umar, asteptand parca sa prinda viata si sa porneasca la lupta. Nu ai cum sa nu ramai mut de uimire cand vezi cu ochii tai una dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii.
Fara doar si poate cel mai asteptat moment al circuitului a fost sosirea in capitala Chinei, un oras foarte aglomerat, dar si poluat. De ce am asteptat cu sufletul la gura sosirea in Beijing? Este foarte simplu - am vrut sa vedem, sa urcam, sa simtim bucatile reci de caramida, pline de istorie ale Marelui Zid Chinezesc. Era o zi torida de vara, ne topeam de caldura, hainele abia le mai puteam suporta (umiditatea e foarte mare), dar ne-am dorit si ne-am ambitionat sa urcam Zidul (ca doar nu am facut atatia km degeaba). In timp ce urcam, un tremur mi-a strabatut corpul. Imaginile la care ma uitam cu ani in urma devenisera o amintire asta pentru ca atunci traiam o realitate pe care nu o constientizam. M-am sprijinit de unul din peretii Zidului si mi-am facut o prima poza si atunci am simtit pentru prima data dupa mult timp o adiere rece, ca si cum ar fi vrut sa mi se sopteasca: "Totul se intampla candva, nimic nu e imposibil!". Am strabatut cativa km si ne-am intors jos, la baza Zidului. Atat de mare, atat de impunator, atat de rezistent...
Lasam in urma Zidul, cu o oarecare durere in suflet. Suntem constienti ca este prima si ultima data cand o sa-l vedem, dar suntem in schimb recunoscatori ca viata ne-a dat sansa asta - de a face parte dintre cei care i-au urcat treptele. Programul a continuat apoi cu vizitarea Mormintelor dinastiei Ming si a Palatului de Vara, iar ziua a luat sfarsit cu o cina festiva unde am mancat rata pekineza, o specialitate a chinezilor, delicioasa si puternic condimentata.
Ultima zi s-a incheiat cu o vizita a fascinantului Oras Interzis, a Templului Cerului si a Pietei Tian An Men – cea mai mare din lume si permanent survolata de elicoptere si pazita de politisti din cauza numarului mare de turisti care o viziteaza zi de zi. Dupa ce am luat parte la un show 100% chinezesc de opera, am plecat spre aeroport cu o strangere de inima si regret.
Legat de mancare, pe tot parcursul sederii in China, hrana a fost 100% chinezeasca, bine gatita si sanatoasa: orez, paste de orez, pui in sos dulce acrisor, pui cu soia, pui cu bambus, cu ciuperci, creveti, raci, peste, legume fierte, fel de fel de fructe. Singurul lucru deranjant era ca te trezeai la ora 7.00 si dadeai cu nasul in orez si nuddel, dar dupa un timp am descoperit McDonalds si Subway (foarte rar se gaseste mancare europeana). :) 

In ceea ce priveste intreaga experienta traita pe continentul asiatic, as putea spune ca este o lume a contrastelor: sunt foarte multi oameni bogati, dar in satele mai marginase traiesc si oameni care isi duc viata de pe o zi pe alta, insa spre deosebire de alte popoare, chinezii sunt foarte harnici, ospitalieri, foarte bucurosi cand au de a face cu europeni. 

A fost o experienta unica, inca o fila de poveste care a fost adaugata in cartea vietii! Vor mai urma si altele!
                           

marți, 27 octombrie 2015

Ai prins trenul? Urci sau cobori?

O singură viață - un singur tren pe care tu alegi dacă vrei să-l prinzi sau nu. Da, întotdeauna am fost de părere că la un moment dat vine rândul fiecăruia în a lua decizia vieții lui: Plec sau rămân? Trec la etapa următoare sau rămân pe loc? Îmi accept viața așa cum e sau încerc să-i dau un strop de culoare

Da, vine un moment când suntem nevoiți să lăsăm la o parte gândurile care ne dau bătaie de cap zi de zi și să luăm decizii importante, hotărâri mai ușor sau mai greu de luat, dar care influențează cursul vieții noastre. Unii aleg cu inima, alții cu rațiunea. Sunt persoane care lasă în urmă tot ce au și tot ce iubesc doar pentru a prinde trenul

Fiecare dintre noi are un scop pe pământ. În viața noastră apar persoane de care ne atașăm și pe care reușim să le ținem aproape, altele sunt lecții de viață. De unii oameni ne înstrăinăm și ajungem să ne comportăm cu ei de parcă nu i-am fi cunoscut vreodată, însă alții rămân în gândurile și amintirile noastre pentru totdeauna prin tot ce au făcut pentru noi. E vorba de traseul anevoios al trenului vieții. Unii urcă, alții coboară. Sunt persoane care aleg să ne părăsească, altele care rămân. 

Pierdem, dar întotdeauna câștigăm din alte părți. Și de fiecare dată când suntem pregătiți să spunem cu voce tare că nimic nu ne iese cum trebuie și că suntem niște ghinioniști, chiar atunci viața ia o altă turnură și totul se schimbă la 360 de grade. Vine momentul când îți sunt scoși în cale oameni de care aveai nevoie pentru a-ți vindeca rănile. Și așa, înveți să ai din nou încredere, să te bucuri de fiecare lucru mărunt și aparent nesemnificativ. Iar după un timp, stând și gândindu-te, îți dai în sfârșit seama că în timp ce o altă persoană, care renunța la tot ce avea mai drag și mai de preț, încerca cu disperare să prindă trenul, tu erai deja călător în el.




miercuri, 1 iulie 2015

Totul sau nimic

Pe lumea asta există cuvinte care îți mângâie sufletul și care te fac să te simți cel mai deosebit om de pe pământ. De cealaltă parte, există și cuvinte care dor, spuse la voia întâmplării, din nervozitate sau chiar cu intenție.

Sunt momente când ne simțim cei mai importanți oameni de pe pământ atunci când suntem înconjurați de oamenii dragi, de căldura și dragostea lor. Sau... ajungem la un moment dat, din prea multă încredere și prea mult suflet pus în tot, să ne mințim singuri și adevărul să fie altul decât cel în care credem noi. În fond... fiecare oferă atât cât simte, cât crede, cât este în stare. Și aproape de fiecare dată cineva are de pierdut din povestea asta. Cel care dăruiește din plin rămâne cu un gol în suflet și cu întrebări la care nu va obține răspunsuri prea curând, poate doar odată cu trecerea timpului (în cel mai fericit caz), însă cel care se va implica mai puțin va fi capabil să o ia din nou de la capăt fără prea multe regrete.

Noi, oamenii, suntem atât de diferiți. Unii se stresează, alții mai puțin sau chiar deloc, unii sunt răbdători și calmi, alții din contră, nu pot avea stare, unii acordă prea multă atenție detaliilor, alții trec peste ele. Ne agităm din orice. Suntem mai mult triști decât veseli. Ne refugiem în problemele zilnice și ne neglijăm sufletul și dorințele. Ne concentrăm prea mult asupra unor lucruri care nu merită în timp ce fericirea trece pe lângă noi. Ignorăm oportunități cu care nu ne mai întâlnim niciodată. Dăm cu piciorul șansei de a cunoaște oameni care ar putea să facă schimbări în bine în viața noastră. Gândim prea puțin înainte de a ne apuca de un lucru și de cele mai multe ori gafăm. Toată viața încercăm să avem încredere în oameni, dar oare mai putem avea încredere după ce suntem dezamăgiți?

Totul are o cursivitate, iar viața își urmează pentru fiecare dintre noi firul. Ne naștem să descoperim și să cunoaștem. Devenim apoi călători pe niște tărâmuri necunoscute, iar până la sfârșitul vieții misiunea noastră este să descoperim secretul fericirii. Iar atunci când suntem siguri că în sfârșit am aflat ce e cu ea... se face nevăzută și... dispare! Exact ca într-un vis când cineva trage de tine să te trezești și totul revine la realitate! Da, e aceeași realitate pe care ai trăit-o ieri, pe care o trăiești azi și pe care o vei trăi mâine!


luni, 1 iunie 2015

Cine eşti astăzi, străinule?

Totul se schimbă de la o zi la alta şi parcă nimic nu mai e la fel. Te plimbi dintr-un loc în altul şi simţi o apăsare ce nu-ţi dă pace de mult timp. Încerci să înţelegi ce este totuşi diferit, dar nu poţi pricepe. Paşii te poartă oriunde, numai nu acolo unde îţi stă mintea. Ne amăgim şi credem în cuvinte de mult timp stinse. Ne refugiem în promisiuni şi vise deşarte. Pierdem prea multă vreme despicând fire în patru încercând să descoperim răspunsuri pe care... niciodată nu le vom avea. Şi atât de tare ne strofocăm, şi atât de tare ne macină pe dinăuntru încât pierdem din vedere esenţialul... adevăratele lucruri pentru care chiar merită să luptăm şi să trăim. 

Te priveşti în oglindă şi parcă nu te mai recunoşti. Primul instinct e acela de a te convinge că totul este real şi că nu trăieşti un vis. Şi când ajungi să crezi că tu eşti acela din oglindă cu care monologhezi de ceva timp... te trec fiori reci. Două riduri mai adânci îţi crestează pielea în dreptul ochilor. Aceeaşi ochi care nu până demult râdeau de bucurie. Dar nu, nu e de la râs, se trag de la nenumăratele clipe când stăteai cu faţa în palme plângând cu lacrimi amare... de dor, de singurătate, de depărtare, de frică, de apăsare. Crezi în sinea ta că nimic nu te poate face să treci de la agonie la extaz, de la tristeţe la fericire. Şi totuşi, într-o zi inevitabilul se produce. Aşa ajungi să trăieşti pe propria piele experienţe care ţi se păreau desprinse din poveşti atunci când le auzeai de la apropiaţii tăi. Şi atunci, uimit, vezi ce simplu e să treci de la lacrimile de bucurie, la cele de tristeţe. Şi cât ai pocni din degete... totul se schimbă şi totul se spulberă. Totul dispare şi se transformă în praf. Praf de vise, de dor şi amăgiri...

Încerci să zâmbeşti, dar e un zâmbet forţat. Nici tu nu mai ştii când ai zâmbit ultima dată din suflet. Poate că a fost atunci când ai ţinut pentru ultima dată de mână pe cineva la care ţineai cu toată fiinţa, poate ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată sau poate chiar atunci când cineva te-a convins că trebuie să o iei din nou de la capăt şi că nu trebuie să te dai bătut.  

Nu crezi că ar trebui să înveţi să zâmbeşti din nou? Dacă nu găseşti un motiv, gândeşte-te doar că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul.



luni, 9 februarie 2015

Înapoi niciodată

Atunci când oamenii la care nu te aștepți te rănesc, știi că niciodată nimic nu va mai fi ca înainte. La început se produce o ruptură. Încerci să te întrebi unde ai greșit, ce ai putea să faci pentru a remedia problema. Apoi urmează zeci de întrebări de genul: "de ce?", "cum ar fi fost dacă...". Te încăpățânezi să cauți cu disperare o cale să o scoți la capăt. Ai nevoie doar de mâna celui sau celei care cândva era pentru tine totul pentru a o cuprinde pe a ta. Dar mâna se lasă așteptată. Te doare. Te macină pe dinăuntru. Sufletul ți-e tot mai greu. Până și aerul din jurul tău ți se pare apăsător. Cu fiecare gând sau cuvânt pe care ți-l amintești, se mai rupe o bucată din tine. Ești trist că totul s-a terminat prea devreme. Ți se pare că trăiești un vis din care ai vrea cu disperare să te trezești. Dar știi că te minți frumos, e doar realitatea pe care nu vrei să o accepți. Te doare că nu mai ai loc în sufletul ei/lui. Te doare că el/ea nu mai are loc în sufletul tău. 

Privești în jurul tău și vezi că nimic nu mai e la fel. În fiecare zi, oamenii se pierd. Se pierd de dor, de teamă, de indiferență, de distanță. Se pierd pe drum. Se pierd undeva de unde nu-i mai poți aduce niciodată în prezentul tău. Rămân undeva la distanță, fără să se gândească la faptul că ei sunt cei care au lăsat în urmă persoanele pentru care erau totul cândva. Se pierd în cuvinte mieroase și gesturi străine. Se lasă orbiți de frumusețea unui nou început fără a conștientiza drumul lung pe care l-au parcurs. Sunt oamenii care abandonează cu ușurință lupta la care pornesc. Sunt oamenii care caută mereu ceva nou. Sunt oamenii alături de care poți trăi o fericire pasageră. Atât, și nimic mai mult!

Privești în urmă. Și te gândești că parcă ți s-a mai întâmplat cândva același lucru. Apoi, dintr-o dată, începi să-ți aduni gândurile. Știi că ai pierdut de multe ori. Știi că ai lăsat în urmă oameni care ți-ar fi fost alături necondiționat, în orice împrejurare. Dar mai știi că ai făcut și alegeri greșite, că te-ai lăsat acaparat de niște amărâte de aparențe în timp ce esențialul ți se scurgea printre degete. Ai tremurat la fiecare pierdere pe care ai suferit-o. Ți-ai jurat că nimic nu va mai fi la fel, că nu vei mai avea încredere. Ți-ai impus să nu o mai iei niciodată de la capăt. Ți-a fost frică de orice nou început și ai plecat la drum cu inima strânsă, ca un luptător ce pleacă la război fără să știe dacă se va mai întoarce cândva sau dacă va mai fi același om atunci când se va întoarce. Ți-ai pus lacăt pe jumătate din suflet din dorința ca nimeni să nu mai reușească să pătrundă în el. 

Încerci să privești peste umăr, în trecut, de fiecare dată când ai un moment de respiro. Te neliniștește gândul că nu găsești drumul înapoi spre viața pe care o duceai până nu demult. Știi de ce nu găsești drumul? Pentru că el nu mai există de mult timp. Este întocmai ca un castel de nisip. Muncești o zi să construiești ceva măreț și la primul vânt mai puternic, totul se risipește în neant. Ca și cum nu ar fi existat niciodată. E bine să nu privești niciodată în urmă și să te concentrezi pe ce trăiești în prezent și pe oamenii pe care viața ți-i scoate în cale. Nimic nu este întâmplător și totul se întâmplă cu un scop. Poate că dezamăgirile schimbă oamenii și sentimentele, dar nu le poate schimba sufletul. Uneori, dezamăgirea te învață că poți trăi cu sufletul rupt în bucăți. Asta până când... puzzle-ul este refăcut de o nouă persoană. De acea persoană de care ai nevoie pentru a uita și pentru a o lua de la capăt. Ea te așteaptă de mult timp. Trebuie doar să deschizi mai bine ochii. Și inima! 





marți, 9 decembrie 2014

Am uitat...

Am uitat... Cu mult timp în urmă am decis să fac puțină ordine în sufletul meu. Atunci am hotărât să uit tot ce m-a întristat și m-a făcut nefericită. Tot atunci, am decis să nu uit niciodată nimic din ceea ce m-a făcut fericită. Greu, nu? Să lași la o parte frământările, durerea surdă, nopțile nedormite în care gândurile nu-ți mai dădeau pace și să păstrezi în gând și în inimă doar momentele când ai fost pe deplin fericit. În fond, când tragem linie, nu rămânem decât cu amintirile, nimic mai mult. Depinde numai de noi ce păstrăm și ce dăm la o parte.
Da, am uitat dezamăgirile, în schimb nu voi uita niciodată fiecare împlinire mai mare sau mai mică, mai semnificativă sau nesemnificativă pe care am trăit-o. 
Am uitat lacrimile amare, lacrimile de dor și durere, dar nu voi uita niciodată lacrimile de fericire.
Am uitat momentele de singurătate, clipele în care am fost pe marginea prăpastiei, dar nu voi uita niciodată oamenii dragi care mi-au fost alături și care m-au sprijinit.
Am uitat toate acele momente când mi s-a spus că nu pot, că nu voi reuși, dar nu voi uita niciodată încurajările și aprecierile oamenilor care au crezut în mine.
Am uitat clipele când am eșuat, dar nu voi uita prea curând bucuria fiecărei reușite.
Am uitat zilele ploioase și furtunile care s-au dat în interiorul meu, dar nu voi uita niciodată zilele însorite și momentele de liniște.
Am uitat timpul pe care l-am pierdut concentrându-mă pe lucruri care n-au meritat, dar nu voi uita că orice așteptare este temporară, chiar dacă durează toată viața.
Am uitat cum este să visezi, dar nu voi înceta niciodată să sper.  





marți, 18 noiembrie 2014

Pierderi și câștiguri

De multe ori am spus că nimic nu e întâmplător, că totul se întâmplă cu un scop. Pierdem într-o parte, dar câștigăm în alta. Plângem, dar mereu se ivește cineva care ne oprește sau ne șterge lacrimile de pe obraji. Eșuăm într-o direcție, dar mereu se găsește o altă cale, un nou orizont, o scăpare. Suntem triști, dar mereu ne sunt scoase în cale persoane care ne fac să zâmbim. Acordăm prea multă atenție unor momente nesemnificative în timp ce ignorăm și pierdem momente cu adevărat importante. Dăm la o parte oamenii care vor să ne ajute și îi lăsăm lângă noi pe cei care vor să profite. Facem mai multe alegeri greșite decât corecte. Ne încăpățânăm să ne ghidăm după ce zice inima, fără să luăm în seamă rațiunea. Și așa ajungi la un moment dat să te întrebi ce ai învățat din toate experiențele pe care le-ai trăit.

Venim pe lume fără nimic. Mulți ar spune că plecăm la fel, fără nimic, dar nu este așa. La început, fiecare dintre noi a fost un anonim, fără nume, fără amintiri. Dacă până în momentul apariției noastre pe lume, nu am avut nicio influență, plecarea noastră va rămâne imprimată undeva: în timp, în inimi, în suflete, în gânduri și amintiri. Fie că vorbim de un om pe care l-am ajutat și în amintirea căruia vom rămâne pentru totdeauna, fie că vorbim de un om pe care l-am făcut să sufere, fie că am produs în viața cuiva o schimbare, rămânem în gândurile oamenilor pe care i-am făcut fericiți sau pe care i-am făcut să sufere. 

Ne concentrăm pe lucruri care nu merită și pierdem timp prețios. Irosim ani încercând să cunoaștem oameni, iar după un timp, cu regret constatăm că nu sunt la fel cum pretindeau că sunt. Și începi să te îndoiești, să nu mai ai încredere. Ai vrea să mergi mai departe, dar ceva parcă te ține pe loc. Ai vrea să te desprinzi brusc, dar nu poți. Vrei explicații, dar știi că nu vei obține niciun răspuns. Sau chiar dacă vei obține un răspuns, va fi după o lungă perioadă de timp, atunci când nu va mai conta.  Pleci la drum cu o urmă de neîncredere și vezi în fiecare om pe care încerci să-l cunoști o posibilă persoană care te-ar putea răni. Rămânem cu urme chiar dacă nu vrem să recunoaștem. Știm că niciodată nu va mai fi la fel, dar ne încăpățânăm să credem că va fi.

Oamenii vin și pleacă din viața noastră... la fel cum și noi venim și plecăm din viața lor la un moment dat. Când pierdem o persoană dragă, deși suntem conștienți că nimeni nu va umple acel gol de neînlocuit, mereu ne sunt scoase în cale alte persoane. Persoane care ne fac să zâmbim din nou, care ne fac să credem din nou, care ne dau speranță. Până la urmă, de fiecare dată când o persoană la care ținem pleacă, ar trebui să ne amintim că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul.




vineri, 14 noiembrie 2014

Oameni care pleacă și oameni care rămân

Suntem înconjurați de oameni care vin și oameni care pleacă. Oameni care apar în viața noastră și care dispar apoi subit, fără să spună un simplu ADIO, fără să dea vreo explicație. 
Oamenii pleacă. Da, unii oameni dispar fără nicio urmă de remușcare. Uneori încearcă să se desprindă treptat, alteori brusc și definitiv. Nu sunt conștienți că lasă în urma lor inimi frânte și suflete făcute franjuri. Își văd de drumul lor și nu mai privesc în urmă. Iar cel care rămâne în urmă, de cele mai multe ori suferă cel mai mult. Se refugiază în infinite gânduri și milioane de întrebări. Se simte singur, trist, abandonat. Ar vrea doar o explicație, pe care este conștient că nu o va primi vreodată. Încearcă să închidă ochii, dar îi rulează prin față secvențe din trecutul său. De asta preferă să stea treaz. Cu cât ține trecutul la distanță, cu atât bătăile inimii își păstrează ritmul normal. Se apropie de albumul cu fotografii. A vrut să-l arunce de nenumărate ori, dar tot de atâtea ori l-a așezat la locul lui. Îl deschide cu emoție și lacrimile îi șiroiesc fără oprire. Începe să se gândească din nou, să se întrebe "Cum ar fi fost dacă?", iar "de ce-urile?" nu-i produc decât suferință și regrete. Știe că nimeni nu o să-i răspundă. Știe că acel gol nu va fi umplut de nimeni. Și mai știe că jumătate din sufletul lui a murit pentru totdeauna, că nimic nu va mai fi ca înainte. Oamenii care pleacă răpesc încrederea, speranța și visele celui care rămâne cu un pas în urmă.
La polul opus sunt oamenii care rămân. Da, sunt oamenii care niciodată nu ar pleca. Oamenii pe care te poți baza oricând, oamenii care îți șterg lacrimile și care îți spun că "va fi bine" atunci când totul este împotriva ta. Sunt oamenii care te țin de mână până când închizi ochii. Sunt acele persoane care îți veghează somnul atunci când stai cu ceaiul și punga de medicamente la cap, oamenii care se roagă pentru binele și liniștea ta, acei oameni care ar face orice doar pentru a te vedea că zâmbești și ești fericit. 
Oamenii care rămân sunt oamenii care iartă cu zâmbetul pe buze. Sunt oamenii pe care deși îi izgonești, se întorc înapoi. Oamenii care rămân sunt oamenii care atunci când spui că nu mai poți, te încurajează să mergi mai departe. Sunt oamenii pe care îi căutăm peste tot... în gândul nostru, în amintiri, în vise, în brațe, în suflet. Sunt oamenii pe care ți i-ai dori să-i ai mereu în preajmă. Sunt persoanele după care tânjești de dor și drag. Sunt tot. Știi de ce? Pentru că sunt întotdeauna acolo când ai nevoie.


Culorile toamnei