Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din mai, 2012

Primul răsărit de soare

Primul meu răsărit de soare? Exact acum un an, pe 20 Mai-în Bulgaria. De la ora 4 am mers pe plajă pentru a surprinde aceste imagini greu de descris în cuvinte. A trebuit să îndur briza rece a mării timp de două ore pentru a-l vedea deoarece tocmai la 6 dimineața și-a făcut simțită prezența. Tot atunci am surprins delfini sărind voioși peste valurile mării. Mi-aș fi dorit să fiu unul dintre ei pentru câteva minute. Asta numesc eu LIBERTATE. Răsăritul mi-a dat emoții. Acea pată imensă de portocaliu care se năștea din neant m-a făcut să mă gândesc pentru câteva clipe la viitorul meu. În acea dimineață, o dată cu soarele care răsărea din nori, din mare, din necunoscut, treceam într-o altă etapă a existenței mele.  Mă gândeam că EL îmi va aduce schimbarea mult dorită. Parcă îmi dădea de înțeles că o parte din visele mele vor deveni realitate, că voi reuși în majoritatea lucrurilor pe care mi le propusesem. El a fost prevestitorul meu. Am rămas uimită și tăcută o oră. Un glob ime…

În mare m-am pierdut, din mare am renăscut...

Iubesc marea! Anul trecut, în mai-pe 20, porneam într-o călătorie minunată-în Bulgaria! Acolo am avut banchetul-la Nisipurile de Aur. Un loc minunat, curat, perfect pentru oricine are timp liber și își permite să petreacă o zi, două de relaxare. Niciodată nu mai văzusem marea până atunci. Eram adepta ieșirilor la munte, în aer liber, uram soarele și căldura. Întâlnirea mea cu marea a fost una specială. Din clipa în care mi-am aruncat sandalele în nisip și am atins nisipul fin...m-am îndrăgostit...M-am apropiat încet, dar cu pași siguri de apa învolburată...Îmi era teamă să o ating...era ca și cum m-aș fi aflat față în față cu o persoană necunoscută....M-am uitat în zare și am văzut doar apă...Am continuat să înaintez până când...un val mi-a atins picioarele. M-am simțit învăluită de o mulțime de trăiri. Mă simțeam liberă, fericită, împlinită, nu m-am gândit nici o clipă la ce am trăit, ce aveam să trăiesc...trăiam doar prezentul- și era minunat! Era momentul perfect ca ma…

PRINȘI ÎN MREJELE VISELOR

Sunt un simplu om...O persoană care se bucură de răsăritul soarelui, de roua dimineții, de copacii înfloriți...Fiecare persoană visează...E singurul lucru care nu costă nimic. Este minunat să închizi ochii și să treci într-o altă dimensiune, să încerci să-ți modelezi cu plastilină viitorul...să fii propriul pion pe propria ta tablă de joc...și să fii singurul care poate face mișcarea potrivită (cea care îți convine). Dar ce se întâmplă când visăm la nesfârșit și constatăm la un moment dat că nimic din ceea ce ne dorim nu prinde contur? Cu siguranță  adresăm eului nostru numeroase întrebări. Răspunsurile sunt inexistente iar cu timpul devenim...dezamăgiți. Eu am încetat de mult timp să visez...De fel sunt mai realistă, cu picioarele pe pământ.          Tind să cred că existența noastră este limitată și îngrădită de anumiți factori. Dacă am fi mai realiști probabil că am găsi o soluționare la majoritatea problemelor pe care le avem. Visul îți dă posibilitatea să călătorești…

Îmi este dor de ploaie...

Îmi este dor de ploaie....de stropii răcoritori... Îmi este dor de clipele în care mă descălțam și mă prindeam în vraja jocului ploii. Eram cea mai fericită persoană din lume...mă eliberam de energiile negative, de stres...Mă simțeam liberă...Oare tot ce e senin ne face bine? Nu mă încântă soarele și cerul albastru...Mă simt atrasă de un cer răzbunător, cu un colorit închis din care se cern stropi mari de ploaie...Ce poate fi mai frumos decât să privești pe geam cum plouă...încercând să numeri picăturile?     Natura e plină de surprize...

Trăiesc în România și e de ajuns!

Este de ajuns să privești în jur și să citești în ochii oamenilor suferința, deznădejdea, nemulțumirea și neputința. Este jalnic că în timp ce alții duc lupte crâncene pentru ocuparea unui loc fruntaș în Parlament, alții mor în condiții jalnice în spitale sau încearcă să ducă o viață cât de cât decentă.          O statistică destul de interesantă întocmită anul trecut dovedește că în România s-au construit de 10 ori mai multe Biserici decât spitale. Oare nu era mai bine în trecut? Deși existau puține mănăstiri "pierdute" prin păduri în care se refugiau sihaștrii și se rugau necontenit, oamenii făceau pelerinaje și ajungeau cu greu la ele, iar satisfacția sufletească era una enormă. Cred cu toată tăria în Dumnezeu, în cele sfinte, dar această instituție-Biserica, pune multe semne de întrebare iar frecventele reportaje realizate cu preoți care uită de cele sfinte și de misiunea pe care o au de urmat sunt tot mai frecvente în ultima perioadă. Pentru mine cuvântul sfânt…