Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din august, 2012

FILĂ DE POVESTE

M-am născut într-o frumoasă după-amiază de august, mai exact în data de 15 august 1992, acum 20 de ani fără o zi. Am fost primul copil al familiei, un copil isteț, curios și răzgâiat după cum spun mai toți. La scurt timp, la numai un an și jumătate s-a născut și sora mea, o adevărată pernă de puf: frumoasă și grăsuță. Amândouă făceam o echipă minunată: o enervam pe mama de câte ori aveam posibilitatea. După câțiva ani venise  vremea să merg la grădiniță. Iubeam locul ăla. Mama și acum se amuză când îmi povestește că mă trezeam înainte să sune alarma de la ceas. De asemenea, circul era de nedescris în cuvinte atunci când nu eram dusă la grădiniță pentru că eram răcită sau pentru simplul fapt că vremea era neprielnică. Băteam din picioare și plângeam până făceam temperatură. A trecut și perioada grădiniței și urma să urc o altă treaptă a scării, urma să intru la școală. Primul an a fost groaznic în sensul că numeroase mămici trebuiau să stea cu odraslele lor care plângeau fără oprire. …

PLOAIA

"Am convenit ca lacrimile cerului să se numească PLOAIE ". (Valeriu Butulescu)


      Plouă încet, mărunt și lin de azi noapte. Zgomotul picăturilor ce ating pământul e unic, mă liniștește, iar ritmul ploii mă face să visez, să sper, să mă detașez de tot ce ține de cotidian. Mă propulsează spre un alt ținut, spre o altă lume, spre castelul clădit din stropi de ploaie. Ploaia este ca speranța, tot timpul vine pe neașteptate și este imprevizibilă. Poate lăsa în urma ei lacrimi sau poate înălța falnicul Curcubeu. 

TIMPUL NU IARTĂ!

În câteva zile voi schimba prefixul anilor în 2 pentru următorii zece ani. Nici nu îmi vine să cred ce repede a trecut timpul, ce repede trece. Când mă gândesc la anumite momente, amintiri pe care le am, pe care le-am trăit mă năpădesc lacrimile. Sunt lacrimi sincere, lacrimi de dor. Când alții îmi spuneau să mă bucur de copilărie pentru simplul fapt că toți regretăm trecerea ei la un moment dat, nu i-am crezut.   Cred că voi rămâne un copil pentru tot restul vieții. E trist să vezi cum îmbătrânești, e trist să-ți faci un bilanț de fiecare dată când mai adaugi câte un an în cutia efemerității. E trist să vezi că o dată cu fiecare an ce trece, alături de tine îmbătrânesc și părinții, bunicii, prietenii. Cred că acel credit pe care îl primim la începutul vieții e prea mic, insignifiant pentru toate visele pe care le am, pentru toate călătoriile pe care aș vrea să le fac, pentru toți oamenii pe care aș vrea să-i întâlnesc sau să-i revăd... pentru tot ce mi-aș dori să fac. De cele…