FILĂ DE POVESTE

        Câteodată ni se taie creanga de sub picioare atunci când ne este lumea mai dragă. Continuăm să sperăm în miracole, dar tind să cred că ele nu exista, există doar noroc. Aș vrea uneori să mi se dea oportunitatea să-mi desenez viața în culorile preferate. Devine trist să constați că oamenii la care ții nu mai sunt ce au fost odată. Este și mai trist atunci când ei te dezamăgesc, atunci când îți promit ceva și nu se țin de cuvânt. Este trist să auzi vorbindu-se urât despre ei, dar și mai tristă este realitatea : motivul pentru care sunt subiect de discuție. Am ajuns la concluzia că bunătatea, și toate calitățile bune se anulează complet în fața unor acte nechibzuite. Mă întreb ce gândești când lumea din jurul tău își face griji pentru tine, încearcă să te aducă pe linia de plutire, iar tu îi tratezi cu o indiferență înfricoșătoare. Să fie oare egoism? Dorința de a nu mai continua? Aș vrea să cred că este vorba doar de încăpățânare. Dar oare pentru toate aceste lucruri nu exist

         M-am întrebat de multe ori dacă orgoliul este un lucru bun, un lucru ce îți poate aduce beneficii. Este clar că acesta este adânc înscris în firea noastră. Ba chiar aș putea spune că și animalele pot fi uneori orgolioase. Aș asocia orgoliului - ambiția. Cred că cele două se completează perfect. Cert este că de multe ori avem de pierdut din cauza orgoliului. Fie ne certăm cu diverse persoane, cu care nu mai ținem legătura apoi, fie purtăm mânie știind că noi spunem adevărul, sau doar facem acest lucru pentru a căpăta un anumit respect și pentru a ne impune. Puțin orgoliu face bine oricui, îi oferă un anumit rafinament și îl menține cu picioarele pe pământ. Dincolo de acestea, te face mai sigur pe tine. Dintotdeauna am fost o orgolioasă. Uneori am avut de pierdut, alteori de câștigat. Ambiția mea exagerată i-a indignat de multe ori pe unii, dar de tot atâtea ori am adunat laurii succesului și ai laudelor. Datorită ambițitiei și orgoliului sunt ceea ce sunt astăzi. Cred că

         Te-ai simțit vreodată sufocat? Sufocat de căldură, de oamenii din jur, de nedreptate? Este imposibil ca răspunsul să fie unul negativ. Fiecare dintre noi avem o limită, un anumit punct de saturație când dorim să punem punct. Ce mă neliniștește? Căldura, ultimele examene pe care le mai am de dat ( dar și de luat ), acea grijă pe care o am ca totul să iasă perfect, așa cum vreau.         Nici nu conștientizez când s-a încheiat un an de facultate. Atât de repede a trecut, aproape că nici nu am simțit. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea...9 luni de examen interior, un profund și detaliat examen al trăirilor, al gândurilor și al dorințelor. Un an în care am cunoscut cele mai frumoase locuri, oameni - prieteni deosebiți, cu povești de viață incredibile. Tot în acest an am luat contact și cu lumea jurnalismului...Un univers diversificat, fascinant, dar din păcate în care reușesc doar cei care au o ambiție puternică și o dorință sfâșietoare. Cu siguranță o e

Fiecare zi pe care o parcurg e diferită de cea precedentă. Când spun diferită , mă refer la lucrurile noi pe care le aflu, la poveștile de viață depănate de prieteni, la indignarea produsă de țara în care trăiesc, de lucrurile pe care le văd în jur. Mă înspăimântă cursivitatea asta a vieții - nu mai e una lentă, ritmul ei s-a accelerat puternic în ultimii ani. Parcă ceva e pe cale să se producă...Zilele trecute, mergând spre facultate am văzut un bătrân, înfofolit bine ( la 30 grade C ), cu câteva cărți într-o mână, cu o geantă ruptă în cealaltă, abia își ducea bătrânețea în niște cizme purtate probabil multe ierni la rând. Părea un om deștept, am simțit lucrul ăsta. S-a apropiat cu sfială de tomberoanele din spatele unui bloc și a început să caute printre gunoaie și resturi. Probabil că acea zi nu a fost una norocoasă - nu găsise nimic. Probabil nemâncat, lipsit de putere, vlăguit, l-am văzut cum s-a așezat îngândurat lângă tomberon. Și-a deschis una din cărți la jumătate, și așa mi-