luni, 1 iunie 2015

Cine eşti astăzi, străinule?

Totul se schimbă de la o zi la alta şi parcă nimic nu mai e la fel. Te plimbi dintr-un loc în altul şi simţi o apăsare ce nu-ţi dă pace de mult timp. Încerci să înţelegi ce este totuşi diferit, dar nu poţi pricepe. Paşii te poartă oriunde, numai nu acolo unde îţi stă mintea. Ne amăgim şi credem în cuvinte de mult timp stinse. Ne refugiem în promisiuni şi vise deşarte. Pierdem prea multă vreme despicând fire în patru încercând să descoperim răspunsuri pe care... niciodată nu le vom avea. Şi atât de tare ne strofocăm, şi atât de tare ne macină pe dinăuntru încât pierdem din vedere esenţialul... adevăratele lucruri pentru care chiar merită să luptăm şi să trăim. 

Te priveşti în oglindă şi parcă nu te mai recunoşti. Primul instinct e acela de a te convinge că totul este real şi că nu trăieşti un vis. Şi când ajungi să crezi că tu eşti acela din oglindă cu care monologhezi de ceva timp... te trec fiori reci. Două riduri mai adânci îţi crestează pielea în dreptul ochilor. Aceeaşi ochi care nu până demult râdeau de bucurie. Dar nu, nu e de la râs, se trag de la nenumăratele clipe când stăteai cu faţa în palme plângând cu lacrimi amare... de dor, de singurătate, de depărtare, de frică, de apăsare. Crezi în sinea ta că nimic nu te poate face să treci de la agonie la extaz, de la tristeţe la fericire. Şi totuşi, într-o zi inevitabilul se produce. Aşa ajungi să trăieşti pe propria piele experienţe care ţi se păreau desprinse din poveşti atunci când le auzeai de la apropiaţii tăi. Şi atunci, uimit, vezi ce simplu e să treci de la lacrimile de bucurie, la cele de tristeţe. Şi cât ai pocni din degete... totul se schimbă şi totul se spulberă. Totul dispare şi se transformă în praf. Praf de vise, de dor şi amăgiri...

Încerci să zâmbeşti, dar e un zâmbet forţat. Nici tu nu mai ştii când ai zâmbit ultima dată din suflet. Poate că a fost atunci când ai ţinut pentru ultima dată de mână pe cineva la care ţineai cu toată fiinţa, poate ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată sau poate chiar atunci când cineva te-a convins că trebuie să o iei din nou de la capăt şi că nu trebuie să te dai bătut.  

Nu crezi că ar trebui să înveţi să zâmbeşti din nou? Dacă nu găseşti un motiv, gândeşte-te doar că frunzele, toamna, nu cad pentru că vor, ci pentru că a sosit momentul.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu