Treceți la conținutul principal

Înapoi niciodată

Atunci când oamenii la care nu te aștepți te rănesc, știi că niciodată nimic nu va mai fi ca înainte. La început se produce o ruptură. Încerci să te întrebi unde ai greșit, ce ai putea să faci pentru a remedia problema. Apoi urmează zeci de întrebări de genul: "de ce?", "cum ar fi fost dacă...". Te încăpățânezi să cauți cu disperare o cale să o scoți la capăt. Ai nevoie doar de mâna celui sau celei care cândva era pentru tine totul pentru a o cuprinde pe a ta. Dar mâna se lasă așteptată. Te doare. Te macină pe dinăuntru. Sufletul ți-e tot mai greu. Până și aerul din jurul tău ți se pare apăsător. Cu fiecare gând sau cuvânt pe care ți-l amintești, se mai rupe o bucată din tine. Ești trist că totul s-a terminat prea devreme. Ți se pare că trăiești un vis din care ai vrea cu disperare să te trezești. Dar știi că te minți frumos, e doar realitatea pe care nu vrei să o accepți. Te doare că nu mai ai loc în sufletul ei/lui. Te doare că el/ea nu mai are loc în sufletul tău. 

Privești în jurul tău și vezi că nimic nu mai e la fel. În fiecare zi, oamenii se pierd. Se pierd de dor, de teamă, de indiferență, de distanță. Se pierd pe drum. Se pierd undeva de unde nu-i mai poți aduce niciodată în prezentul tău. Rămân undeva la distanță, fără să se gândească la faptul că ei sunt cei care au lăsat în urmă persoanele pentru care erau totul cândva. Se pierd în cuvinte mieroase și gesturi străine. Se lasă orbiți de frumusețea unui nou început fără a conștientiza drumul lung pe care l-au parcurs. Sunt oamenii care abandonează cu ușurință lupta la care pornesc. Sunt oamenii care caută mereu ceva nou. Sunt oamenii alături de care poți trăi o fericire pasageră. Atât, și nimic mai mult!

Privești în urmă. Și te gândești că parcă ți s-a mai întâmplat cândva același lucru. Apoi, dintr-o dată, începi să-ți aduni gândurile. Știi că ai pierdut de multe ori. Știi că ai lăsat în urmă oameni care ți-ar fi fost alături necondiționat, în orice împrejurare. Dar mai știi că ai făcut și alegeri greșite, că te-ai lăsat acaparat de niște amărâte de aparențe în timp ce esențialul ți se scurgea printre degete. Ai tremurat la fiecare pierdere pe care ai suferit-o. Ți-ai jurat că nimic nu va mai fi la fel, că nu vei mai avea încredere. Ți-ai impus să nu o mai iei niciodată de la capăt. Ți-a fost frică de orice nou început și ai plecat la drum cu inima strânsă, ca un luptător ce pleacă la război fără să știe dacă se va mai întoarce cândva sau dacă va mai fi același om atunci când se va întoarce. Ți-ai pus lacăt pe jumătate din suflet din dorința ca nimeni să nu mai reușească să pătrundă în el. 

Încerci să privești peste umăr, în trecut, de fiecare dată când ai un moment de respiro. Te neliniștește gândul că nu găsești drumul înapoi spre viața pe care o duceai până nu demult. Știi de ce nu găsești drumul? Pentru că el nu mai există de mult timp. Este întocmai ca un castel de nisip. Muncești o zi să construiești ceva măreț și la primul vânt mai puternic, totul se risipește în neant. Ca și cum nu ar fi existat niciodată. E bine să nu privești niciodată în urmă și să te concentrezi pe ce trăiești în prezent și pe oamenii pe care viața ți-i scoate în cale. Nimic nu este întâmplător și totul se întâmplă cu un scop. Poate că dezamăgirile schimbă oamenii și sentimentele, dar nu le poate schimba sufletul. Uneori, dezamăgirea te învață că poți trăi cu sufletul rupt în bucăți. Asta până când... puzzle-ul este refăcut de o nouă persoană. De acea persoană de care ai nevoie pentru a uita și pentru a o lua de la capăt. Ea te așteaptă de mult timp. Trebuie doar să deschizi mai bine ochii. Și inima! 





Comentarii