De suflet, pentru suflet

Sufletul nu te poate minți niciodată. El nu cunoaște amânarea. Sufletul râde acum, plânge acum, te ceartă acum, trăiește și simte acum, te îndeamnă să iei decizii acum, îți cere acum. Acum, nu mai târziu. Nu amână nimic pentru mâine, săptămâna viitoare sau anul viitor. Nici tristețea, nici bucuria. Nici succesul, nici eșecul. Nici iubirea, dar nici ura. Nici zâmbetele, nici lacrimile. 

Sufletul este exact ca o rană cicatrizată. După ce rana se vindecă, rămâne semnul. Iar urma aceea pe care o vei purta mereu îți va aduce aminte ce ai pățit. Inevitabil, uitându-te la ea, te întorci în trecut. Și așa, vei retrăi toate momentele care au dus la producerea ei. 

Sufletul înmagazinează tot. Trăiri, amintiri, bucurii, tristețe, clipe plăcute, clipe mai puțin plăcute, fericire, oameni dragi, oameni care îți lipsesc, persoane care au trecut în neființă sau care au hotărât să iasă de bunăvoie din viața ta.

Când ți-e dor, cazi pe gânduri și pornești într-o călătorie. Dar nu vorbesc de o drumeție, ci de o călătorie în trecut. Închizi ochii și te lași purtat de gânduri. De ceea ce a fost, de ceea ce ai trăit. Și așa, cu o viteză uimitoare, prin fața ochilor ți se derulează pasaje din viața ta. Și retrăiești din nou momente. Mai vesele sau mai triste. Zâmbești, iar în secunda următoare te trezești pe obraji cu lacrimi. Vrei să schimbi ceva, dar nu mai poți, e prea târziu. Nu-ți rămâne decât să mergi mai departe. 

Sufletului îi este dor și nu-i trece dorul. Nu-i trece dorul de momentele frumoase, de amintiri, de chipurile pe care nu le mai vede. El continuă să plângă chiar și atunci când lacrimile de pe chip s-au uscat. Continuă să simtă chiar și atunci când spui că nu îți mai pasă, că ai uitat. Uneori, sufletul se simte singur chiar și în momentele când nu este singur. Sufletul cere și va cere mereu.