Treceți la conținutul principal

Ca într-un vis aievea!


      
      Sunt ultimele ore dinaintea marelui moment pe care îl aștept cu sufletul la gură. În seara asta splendidă de iulie am hotărât să ies și să mă plimb singură, pe malul mării. Încerc să fac o scurtă recapitulare gândindu-mă la tot ce au însemnat pentru mine ultimii ani. Privesc valurile care se lovesc puternic de stânci și mă gândesc la pasul pe care îl voi face. Nu sunt nehotărâtă doar că emoția a pus stăpânire pe mine. Mă gândesc la modul în care mi se va schimba întregul curs al vieții din momentul în care voi face marele pas. Știu că Adrian este băiatul pe care l-am așteptat toată viața, doar că am nevoie de puțină liniște, de asta am și ieșit să mă plimb singură. Doar marea mă poate calma, doar în fața ei de cele mai multe ori mă pot confesa, doar ea îmi oferă tăcerea de care am atâta nevoie. Mă așez pe nisip și încep să desfac una câte una scrisorile pe care Adrian mi le-a trimis din Vietnam. Sunt în jur de cincizeci. Le-am păstrat cu un gol în suflet în amintirea vremurilor când nu puteam nici să pun capul pe pernă gândindu-mă la ce face și dacă mai este în viață. Erau zile când îl uram pentru că plecase într-o misiune din care exista posibilitatea să nu se mai întoarcă, dar în același timp, zâmbeam la gândul că se va întoarce nevătămat și că vom putea fi în sfârșit fericiți. Ne cunoscusem cu 2 ani în urmă, în Vietnam, la Saigon. Eu eram reporter pentru un ziar din țară și aveam o rubrică specială "Știri din Vietnam". L-am întâlnit pe cel care avea să-mi schimbe viața într-unul din momentele mele de inconștiență când însoțeam trupele în jungla vietnameză. El a fost cel care mi-a salvat viața în unul din multele momente de derută, când prinsă în vâltoarea panicii și a alertei din jurul meu, am nimerit în fața inamicului. Două luni mai târziu ne-am întors amândoi în țară și am constat că drumurile noastre se îndreaptă în același punct. Dar liniștea nu a durat mult, un telefon l-a înștiințat pe Adrian că trebuie să se întoarcă în Vietnam pe o perioadă nederminată. Atunci mi-a promis că va fi ultima dată când pleacă. Au fost luni grele, săptămâni când nu știam nimic de el, zile în șir când îmi verificam poșta de zeci de ori. Au fost perioade când îi sunam obsesiv pe părinții lui să-i întreb dacă au vreo veste. De fiecare dată când primeam câte o scrisoare de la el, miroseam și îmbrățișam foile care aveau imprimat parfumul lui, apoi le citeam și le recitam la nesfârșit. 
       Prima scrisoare, am așteptat-o timp de o săptămână. Când am primit-o un val de lacrimi de bucurie m-a cuprins. În sfârșit știam că e bine. Aceleași sentimente le trăiesc și acum când recitesc scrisoarea. Simt cum îmi șoptește cuvintele duios la ureche, simt dragoste în fiecare cuvințel, pauză și semn de punctuație. Acum   2 ani îmi scria:
 Draga mea,
Au trecut două zile de când nu ne-am mai văzut și deja mi-e dor de tine.  Încă îți simt lacrimile în palme, de parcă acestea nu s-ar fi uscat. Știi... te-am visat azi noapte, în cele două ore în care am reușit să ațipesc. Erai tristă. Plângei. Mă rugai să mă întorc. M-am trezit brusc, cu un sentiment de vinovăție. Încep să prețuiesc mai mult lucrurile pe care nu demult le ignoram cu atâta nepăsare. Deși nu a trecut mult timp de când am pășit pe câmpul de luptă, am conștientizat cât de mult te iubesc. Gândește-te că timpul trece repede și că în curând ne vom putea strânge în brațe, așa cum îți place ție. Ai încredere că totul va fi bine, așa cum ne dorim. Te iubesc! 
      Vântul care s-a stârnit din senin mi-a împrăștiat o parte din scrisori. Alerg după ele de teamă să nu se piardă vreo una. Ultima după care mă aplec, este scrisoarea care mi-a schimbat viața. Deși degetele îmi tremură, scot bilețelul mic pe care scrie extrem de direct:

 În mai puțin de o săptămână mă întorc în țară. Peste câteva ore se încheie definitiv experiența mea ca soldat în Vietnam. Cum nu mai am răbdare, te întreb deși intuiesc răspunsul: Vrei să fii soția mea pentru tot restul vieții?

       Am început să plâng, dar de această dată erau lacrimi de fericire. Când a ajuns în țară, la aeroport, m-a îmbrățișat atât de puternic că abia mai puteam respira. Doar el știa cât de mult adoram "îmbrățișarea ursului".   A îngenuncheat în fața mea și mi-a adresat aceeași întrebare pe care mi-o așternuse pe foaie cu câteva zile în urmă, în timp ce din buzunar a scos un minunat inel. Ulterior am aflat că mi-a dăruit inelul pe care l-a primit atunci când s-a căsătorit mama sa. Era o tradiție de familie pe care ei au dorit să o ducă mai departe. Și așa inelul a ajuns la mine. Te acapara de la primul contact vizual, era sclipitor, cu multe pietre, foarte elegant și rafinat. Minunata bijuterie a fost cumpărată de tatăl lui Adrian de la Borealy, pentru aleasa lui, pentru cea alături de care a trăit și bune, și rele un sfert de secol.  Aflase de locul acesta splendid de unde poți achiziționa lucruri unice, pentru momente speciale, de la niște prieteni.
Inel Royal
      Cele două ore pe care le-am petrecut la malul mării, m-au liniștit. Marea a fost întotdeauna confidentul cel mai bun. Tot ea este "vinovată" de iubirile care se leagă în fața ei, de frumoasele declarații de dragoste și de jurămintele pe care îndrăgostiții și le fac. Fiind un moment special care ne va marca pentru tot restul vieții existența, am hotărât și noi să ne unim destinele într-un cadru de poveste, la malul mării. 
     Cum m-am lăsat dusă de amintiri, am uitat că nunta este peste două ore. Mă grăbesc să ajung în cameră și să mă îmbrac. Pe pat stă întinsă frumoasa mea rochie de mireasă, albă, lungă, vaporoasă și simplă. O îmbrac dar simt că-i lipsește ceva. Caut în cufărul cu bijuterii și găsesc un colier și niște cercei pe care mi le-am făcut cadou acum câteva zile. Coincidență sau nu, le-am cumpărat tot de la Borealy, locul unde cadourile capătă o valoare sentimentală aparte. Simțeam nevoia să-mi fac un cadou unic, fără să mă gândesc la evenimentul ce urma să aibă loc. M-am îndrăgostit pe loc de forma de trandafir a cercelușilor și a pandantivului. Știam că le voi purta la un eveniment special, și uite că am intuit bine, a sosit momentul să le port. Deși setul conține și un inel, am decis să asortez bijuteriile la inelul pe care l-am primit atunci când am fost cerută în căsătorie. 
       
         Trag aer în piept, ma uit pentru ultima oară în oglindă, mă dau cu parfum și mă îndrept spre pontonul de pe malul mării unde urmează să mă căsătoresc. Mă îndrept ușor și privesc des în urmă. Dau uitării trecutul care de multe ori mi-a jucat feste și mă gândesc la viața pe care o să o încep de astăzi alături de Adrian. Îi zăresc. Sunt doar câțiva prieteni și Adrian care mă așteaptă cu un buchet de trandafiri albi. Ceremonia începe. Vine și momentul când ne sunt adresate întrebările magice.
       - Cetățene Adrian Ionescu, de bună voie și nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetățeana Magda Mihalache?
        - Aștept momentul ăsta de 2 ani. Da!
      - Cetățeană Magda Mihalache, de bună voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Adrian Ionescu?
         -  ...
        - Magda? De ce strigi "da"? încerc să te trezesc de jumătate de oră, m-am și speriat. Erai atât de prinsă în vis...
         Deschid ochii puțin speriată, uimită că am trăit doar un vis.
        - Da, mamă. Am trăit niște clipe ce păreau atât de reale... dar spune-mi, de ce m-ai trezit?
        - Te-a sunat un domn, Adrian Ionescu, de la un curierat rapid. Comanda de la Borealy îți ajunge astăzi.

        De multe ori visele se adeveresc, oare așa să fie și acum?


Articol scris pentru SuperBlog Spring 2013!

Comentarii