Treceți la conținutul principal

PASĂREA SPIN

     

          Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viața ei, mai minunat decât orice altă făptură de pe pământ. Din clipa în care își părăsește cuibul, pleacă în căutarea unui copac cu spini și nu-și află odihna decât atunci când îl găsește. Ea cântă între crengile răzvrătite până când se străpunge singură în cel mai mare și mai ascuțit spin. Și murind, ridică deasupra agoniei sale triluri mai frumoase ca ale ciocârliei și privighetoarei la un loc. Un cântec la superlativ ca preț al existenței sale. Pentru ceea ce-i mai bun în lumea asta nu există decât un singur preț: acela al unei mari dureri. Sau cel puțin...așa spune legenda.

 Acum cinci minute am terminat de citit ultima pagină a romanului Pasărea spin.  Ce simt? Nu cred că aș putea răspunde cu certitudine. Mă urmăresc o tristețe și un gust amar. Mă gândesc la felul uimitor în care autorul Colleen McCullough reușește să contureze o poveste de dragoste imposibilă. Acțiunea romanului acoperă 60 de ani din viața membrilor familiei Cleary, veniți în Australia pentru a prelua ferma Drogheta, fermă lăsată moștenire de o mătușă și se concentrează în mare parte pe povestea iubirii interzise dintre tânăra Meggie Cleary și preotul Ralph de Bricassart. Fascinantă este întâlnirea dintre cei doi pe peronul gării. Preotul în vârstă de 28 de ani vede în Meggie, o fetiță de doar nouă ani, idealul feminin. Devine  fascinat de părul ei care nu era nici roșu, nici auriu, ci o combinație perfectă a ambelor nuanțe, de ochii ei verzi-argintii, de o puritate scânteietoare. 
Asemenea, păsării spin, tânăra Meggie și preotul Ralph se aruncă în mod conștient în vârful spinului, suferind  cele mai crunte dureri de dragul cântecului care se numește iubire. O iubire imposibilă, o iubire care ajunge să valoreze nu mai puțin de 13 milioane de lire.
Hirotonisit ca arhiepiscop în Roma, Ralph este chinuit de dragostea sa pentru Meggie, care se mărită cu Luke, într-o încercare disperată de a-l uita. În Luke vede doar bărbatul care o poate ajuta să-și împlinească visul: să aibă copii. 
Meggie rămâne însărcinată cu Luke și dă naștere unei fetițe pe nume Justine. Cum Luke, tăietor de trestie, era mult mai preocupat de muncă decât de familie, Meggie hotărește să se reculeagă și pleacă într-o vacanță pe o insulă ferită de ochii lumii, loc în care își petreceau de obicei luna de miere tinerii căsătoriți. Aici se întâlnește cu Ralph, iar modul în care este descrisă această scenă este emoționant, unic. După trei zile petrecute pe insulă, preotul pleacă, însă Meggie va da naștere  peste câteva luni  unui băiat, fiul lui Ralph, Dane.

Scenele care înfățișează cruntele, sângeroasele bătălii din al doilea război mondial de pe frontul de luptă  au rolul de a întregi tabloul acestei povești. Ele nu scot în evidență decât o durere, o durere surdă, mută. 
Dane devine fascinat de preotul Ralph si se va apropia de Biserică în același mod în care o făcuse și tatăl său la aceeași vârstă. Singura persoană care observă uimitoarele asemănări dintre cei doi este Fee, mama lui Meggie, însă aceasta va păstra secretul cu sfințenie.
Dane pleacă la Roma pentru a-și urma visul și rămâne alături de Ralph. Interesantă este scrisoarea pe care Meggie o înmânează băiatului înainte de a pleca la Roma, scrisoare care îi era destinată lui Ralph. "Îți inapoiez ce ți-am luat acum câțiva ani. Să ai grijă de el", scrie Maggie. Însă, Ralph nu înțelege aceste cuvinte învăluite de mister.

Punctul culminant al acțiunii este atins în momentul în care Dane moare în Grecia, în timp ce încerca să salveze două femei de la înec. Meggie, merge la Roma pentru a-i cere lui Ralph să o ajute să aducă la Drogheta corpul neînsuflețit al fiului său. Tot atunci îi dezvăluie secretul pe care l-a ținut ascuns peste douăzeci de ani. 
Cardinalul Ralph moare la scurt timp, iar Meggie rămâne alături de mama sa la Drogheta, unde își va plânge pentru tot restul vieții fiul și bărbatul iubit.

"Pasărea, cu spinul înfipt în piept, urmează ciclul implacabil al legii nescrise; nu știe de ce impuls este condusă, dar își începe călătoria pe care o sfârșește aruncându-se singură într-un spin. Și moare cântând. Chiar în momentul în care spinul o pătrunde, ea nu-și dă seama că o așteaptă moartea; cântă, cântă până când nu  mai rămâne nici o picătură de viață în ea, până când nu mai poate să scoată nici un sunet. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spini în piept, noi știm! Noi înțelegem! Și totuși o facem. O facem!". Fascinant final!

Acțiunea romanului te acaparează încă din primele rânduri. Este o poveste fascinantă dar tristă prin finalul dramatic. M-au indignat supunerea femeii, ușurința cu care fiecare personaj își acceptă soarta, dorința lui Ralph de a-și depăși condiția și de a evolua pe scara ierarhică lăsând în urmă nemărginita iubire dintre el și Meggie. 

          
Se spune că ce îi mai bun pe lume are un singur preț: cel al unei mari dureri. Oare așa să fie?





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Niciodată nu e prea târziu

Nu e niciodată prea târziu să pui punct și să o iei de la capăt. Niciodată nu e prea târziu pentru un nou început. Nu e prea târziu pentru un picior pus în prag, pentru o nouă decizie pe care o iei, pentru un nou drum pe care vrei să-l urmezi. Niciodată nu va fi prea târziu atât timp cât îți dorești o schimbare în bine.  Am pus punct de atâtea ori și am luat-o de la capăt încât nu-mi mai amintesc de câte ori am făcut lucrul ăsta. Asta pentru că mereu mi-am dorit mai mult. Pentru că mereu am vrut să-mi demonstrez că pot să uit, să iert, să merg mai departe și să mă concentrez pe viitorul meu. Pentru că fiecare întâmplare mai puțin fericită din trecut, trebuie lăsată acolo, undeva în spatele tău. Și mai știu un lucru... întotdeauna eu am controlat trecutul, niciodată nu l-am lăsat pe el să mă controleze. Niciodată nu e prea târziu să lași orgoliul la o parte și să-ți recunoști o greșeală. E firesc, fiecare om greșește, important este modul în care ne asumăm greșeala.   Niciodată nu e pre…

Lecție de simplitate oferită de copiii din Africa!

În fiecare zi ne trezim cu gândul să cerem mai mult de la viață decât ni s-a oferit ieri. Devenim din ce în ce mai egoiști și ne gândim doar la noi. Dar la EI oare cine se gândește? Când pui capul pe pernă te mai gândești la faptul că în alte colțuri ale lumii sunt oameni aflați în suferință? Ce îți trece prin minte atunci când te afli în fața unei mese îmbelșugate? Conștientizezi că în timp ce faci nazuri că adidașii tăi nu au semnul de la Puma sau Nike, zeci de oameni merg desculți? Câte persoane din întreaga lume mănâncă în fiecare zi pe săturate?  Copiii din Africa, dincolo de toate lipsurile cu care se confruntă în fiecare zi, sunt mult mai fericiți decât noi. Trăiesc în mijlocul naturii și se bucură de frumusețea fiecărui răsărit și apus de soare. Merg desculți și simt puterea pământului într-un mod în care noi nu o vom cunoaște niciodată.  În fiecare zi inventează un alt joc. În vocabularul lor nu există cuvântul plictiseală. Nu au jucării, dar au învățat să modeleze pământul,…