Câteodată ni se taie creanga de sub picioare atunci când ne este lumea mai dragă. Continuăm să sperăm în miracole, dar tind să cred că ele nu exista, există doar noroc. Aș vrea uneori să mi se dea oportunitatea să-mi desenez viața în culorile preferate. Devine trist să constați că oamenii la care ții nu mai sunt ce au fost odată. Este și mai trist atunci când ei te dezamăgesc, atunci când îți promit ceva și nu se țin de cuvânt. Este trist să auzi vorbindu-se urât despre ei, dar și mai tristă este realitatea : motivul pentru care sunt subiect de discuție. Am ajuns la concluzia că bunătatea, și toate calitățile bune se anulează complet în fața unor acte nechibzuite. Mă întreb ce gândești când lumea din jurul tău își face griji pentru tine, încearcă să te aducă pe linia de plutire, iar tu îi tratezi cu o indiferență înfricoșătoare. Să fie oare egoism? Dorința de a nu mai continua? Aș vrea să cred că este vorba doar de încăpățânare. Dar oare pentru toate aceste lucruri nu există o limită? De ce continui să te prăbușești, să te murdărești de noroi, când ai toate șansele și posibilitatea să îți revii?
Fiecare este responsabil de propriile sale acte!
Comentarii
Trimiteți un comentariu