FILĂ DE POVESTE

În fiecare zi ne trezim cu gândul să cerem mai mult de la viață decât ni s-a oferit ieri. Devenim din ce în ce mai egoiști și ne gândim doar la noi. Dar la EI oare cine se gândește? Când pui capul pe pernă te mai gândești la faptul că în alte colțuri ale lumii sunt oameni aflați în suferință? Ce îți trece prin minte atunci când te afli în fața unei mese îmbelșugate? Conștientizezi că în timp ce faci nazuri că adidașii tăi nu au semnul de la Puma sau Nike, zeci de oameni merg desculți? Câte persoane din întreaga lume mănâncă în fiecare zi pe săturate?  Copiii din Africa, dincolo de toate lipsurile cu care se confruntă în fiecare zi, sunt mult mai fericiți decât noi. Trăiesc în mijlocul naturii și se bucură de frumusețea fiecărui răsărit și apus de soare. Merg desculți și simt puterea pământului într-un mod în care noi nu o vom cunoaște niciodată.  În fiecare zi inventează un alt joc. În vocabularul lor nu există cuvântul plictiseală. Nu au jucării, dar au învățat să modele...

Fiecare dintre noi are o poveste. În fiecare colț al lumii, la fiecare rotație a minutarului, o persoană își scrie povestea sau adăugă The End-ul la ultima filă a propriului scenariu. Poveștile sunt ca oamenii. Misterioase. Firul lor de cele mai multe ori este scurt, mult prea scurt pentru tot ce ne propunem să facem. Uneori acesta se rupe subit și nu ne mai rămâne nimic de făcut. O tăcere apăsătoare  prevestește un alt sfârșit. Noi, oamenii, suntem atât de dificili... Ne visăm invincibili, vrem să trăim  mult și bine, vrem să fim mereu fericiți, să ne fie presărat drumul pe unde călcăm numai cu petale de trandafiri. Ne întristăm când nu ne merge bine, îi învinuim pe alții de nereușitele noastre și de faptul că ne merge rău, invidiem succesul celor din jur. Ne transformăm în ceea ce nu suntem pentru ca mai târziu să regretăm această schimbare. Ne preocupăm prea mult de lucrurile lumești fără a ne interesa de cutia Pandorei care sălășluiește în fiecare dintre noi - sufletul. ...

    Ce înseamnă viața pentru mine? Uneori este atât de greu să rezum esența acestui cuvânt. Dedesubturile lui sunt mult prea pătrunzătoare iar radacinile lui mult prea adânci. Viața înseamnă zboruri pe culmile fericirii și salturi în hăul durerii, trădare și iertare, fericire și tristețe, speranță, succese și eșecuri, aventură, iubire, dezamăgire, proporție și simetrie, soare și furtună, credință, copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, bătrânețe, amar și dulce, victorie și înfrângere, timp, nisipul din clepsidră, îmbrățișări pătimașe și puternice, dor, distanță și apropiere, curaj și lașitate, naivitate, regrete, divinitate.      Viața nu se rezumă doar la a fi fericit sau nefericit. Înseamnă mai mult decât atât. Fiecare zi pe care o trăim e o altă filă de poveste pe care o adăugăm la propriul nostru scenariu. În fond, toți cei care trecem prin lumea asta, suntem niște actori grăbiți, oameni preocupați mai mult de trecerea timpului decât de propriile...

Abia acum conștientizez că oricât de mult îi ajuți pe cei din jurul tău, oricât de mult te-ai strădui să le fie lor bine, să le faci pe plac, la un moment dat efortul nu îți va fi recunoscut, vor spune că nu ai făcut nimic pentru ei sau vor considera că nu ai făcut suficient ca lor să le fie bine. Ce vei simți? Tristețe. Durere. Un gol imens în suflet.  Pe de altă parte am conștientizat că recunoștința și răsplata vin din alte locuri, sub o altă formă și dimensiune. Învăluite într-o aură de  mister. Există și o vorbă, bine dai, bine găsești. Când faci  un bine nu trebuie să te gândești la binele care ți se va întoarce înapoi, instinctul trebuie să vină din suflet. Știi ce ar fi ideal? Să învățăm să fim recunoscători, să nu uităm binele făcut, să-l întoarcem de fiecare dată când putem, să privim în jur cu mai multă încredere, cu mai mult interes. Au fost multe situații când mi s-a făcut mult bine. Am fost înconjurată de oameni care au oferit fără să-mi ceară nimic ...

O  poveste plină de tâlc care te va face să reflectezi puţin asupra modului în care alegi să treci prin viaţă... A fost odată un Senior care hotărâse să facă o excursie prin Europa. Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în M. Britanie, în el fiind menționate zilele și orele de vizită. Pe una dintre paginile ghidului, Seniorul a văzut o ofertă specială "Castelul Vieții Tale." Din fotografiile prezentate, castelul nu era mai bun sau mai rău ca altele... Ghidul mai indica că, din motive care vor fi anunțate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxa la intrare, ci la ieșire, iar coordonarea zilei și orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat. Intrigat de oferta neobișnuită, domnul de cum ajunge la hotel, formează numărul de telefon și se înțelege cu proprietarul despre data călătoriei. Totul în lume decurge după anumite legi , era inscripționat la...

"Durerea şi dezamăgirea ce l-au cuprins aveau desigur un nume, o semnătură. Era semnătura ei - "suma tuturor femeilor" pe care el le avusese de-a lungul vremii şi pe care el le rănise la rândul lui.  Abia acum aflase că nu va mai fi niciodată cel care a fost până s-o întâlnească şi să o aibă în braţele lui.  Deşi durerea din suflet îl măcina de-a dreptul, se simţea îngenuncheat şi obosit de toate gândurile ce-i dădeau târcoale. O mulţumire de sine avea să-l încerce însă: reuşise să o elibereze de rănile provocate de ceilalţi, reuşise s-o înveţe zborul, zburând de fericire prin şoapte şi atingeri, prin săruturi infinite sub cerul plin de stele, ba chiar uneori se simţeau vinovaţi de atâta fericire, de parcă le era interzisă, de parcă oamenii aveau să-i judece şi să-i condamne pentru nefericirea proprie. Si uite că în clipele ei de singurătate, uşor dar sigur, viaţa o făcuse să-şi promită că nu va mai iubi cu sufletul ci cu mintea pentru că în viziunea ei ...

      „ Nu există margini sau îngrădiri. Noi suntem cei care ne punem piedici, în rest totul are rezolvare ”, spune Alina Gheorghe, o tânără bloggeriță în vârstă de 26 de ani, pe care viața a supus-o la nenumărate încercări încă din copilărie. Printre operații și recuperări a reușit să termine facultatea de Psihologie și se gândește să își dea examenul de titularizare în Psihopedagogie specială pentru a ajuta copiii cu handicap.  Handicapul ei locomotor a țintuit-o la pat zile la rând. Un an și jumătate nu a putut să facă niciun pas. Se simțea neîmplinită pentru că nu era în stare să își ia viața în mâini și să meargă la muncă. Din punct de vedere fizic îi era imposibil. Acum un an si două luni  a început să scrie, și-a creat propriul blog – Litere Stacojii și așa a descoperit lumea blogging-ului. Cu timpul, Alina din spatele   Literelor Stacojii  a început să înflorească. A câștigat un nume, experiență, s-a implicat în diverse campanii...