"Durerea şi dezamăgirea ce
l-au cuprins aveau desigur un nume, o semnătură. Era semnătura ei - "suma
tuturor femeilor" pe care el le avusese de-a lungul vremii şi pe care el
le rănise la rândul lui.
Abia acum aflase că nu va mai fi
niciodată cel care a fost până s-o întâlnească şi să o aibă în braţele
lui.
Deşi durerea din suflet îl măcina
de-a dreptul, se simţea îngenuncheat şi obosit de toate gândurile ce-i dădeau
târcoale. O mulţumire de sine avea să-l încerce însă: reuşise să o elibereze de
rănile provocate de ceilalţi, reuşise s-o înveţe zborul, zburând de fericire
prin şoapte şi atingeri, prin săruturi infinite sub cerul plin de stele, ba
chiar uneori se simţeau vinovaţi de atâta fericire, de parcă le era interzisă,
de parcă oamenii aveau să-i judece şi să-i condamne pentru nefericirea proprie.
Si uite că în clipele ei de singurătate, uşor dar sigur, viaţa o făcuse să-şi
promită că nu va mai iubi cu sufletul ci cu mintea pentru că în viziunea ei
"mintea conduce inima şi sufletul".
Au trecut anii peste ei, durerea
se atenuase de la sine şi povestea lor se rezuma doar la “poate” şi “dacă...”
dar nu mai conta pentru că atât el cât şi ea învăţaseră să meargă mai departe,
poate mai orgolioşi şi mai mândri, mereu cu capul sus, mereu pregătiţi să primească
loviturile vieţii pe piept şi nimic să nu-i mai clintească din loc.
Obişnuia ca noapte de noapte,
înainte să pună capul pe perna care ştia povestea lor prea bine, pentru că
multe lacrimi s-au scurs pe ea, să privească către cer şi să îşi facă rugăciunea,
să se roage Bunului Dumnezeu ca ea să-şi fi găsit liniştea şi împlinirea
sufletească, ca ea, ”suma tuturor femeilor”, să se întoarcă la el pentru că
doar alături de ea totul căpăta un sens, era deja un ritual bine stabilit ca
din când în când să mai treacă prin locurile în care ei doi fuseseră cu mulţi
ani în urmă. Era un chin pentru el, dar totuşi un chin plăcut şi pentru toate
sentimentele lui îi mulţumea zi de zi, noapte de noapte lui Dumnezeu că îi
îngăduise să cunoască adevărata iubire, cea necondiţionată.
Au trecut din nou anii şi el îşi
căuta alinarea în braţele altor femei. Nici nu mai conta numărul lor, decisese
să meargă pe drumul lui de când lumea lor s-a împărţit la doi şi de când nu i
s-a dat de ales şi a trebuit să se rupă de ea, de când ea îi ceruse să nu o mai
iubească pentru că nu merită.
Semnătura ei pe sufletul lui îi
aducea aminte de spusele marelui Octavian Paler "Ziua e prea scurtă,
domnule, soarele prea puţin. Cerul e plin de nori, fericirea o simplă vorbă. În
fine, dracul să le ia pe toate. Că zeii te pedepsesc exact cu calităţile cele
mai frumoase pe care ţi le dăruiesc." Şi de poemul XX al mai marelui Pablo
Neruda.
Decisese să se lase purtat de
marea vieţii aşa cum era, uneori liniştită, alteori învolburată până când tot
ea, viaţa, îi va dărui o altă poveste de iubire, un fel de alfa şi omega, o
poveste de iubire cu final fericit căci deşi trecuseră anii peste ei, încă îi
mai simţea parfumul, parfumul clipelor petrecute alături de ea şi atunci
revenea de unde plecase, din locul unde a lăsat durerea şi dezamăgirea.
Povestea lor avea să-l urmărească
până la sfârşitul vieţii pentru că în mintea şi în sufletul lui a rămas
întipărit bine acel moment când el o privise şi printre lacrimi, cu capul
plecat, parcă resemnat, o întrebase: De ce nu mă poţi iubi? Sunt atât de uşor
de iubit şi am atâta iubire să-ţi dăruiesc, atâtea clipe de vis şi şoapte
tandre de iubire. Încotro vrei să pleci şi încotro vrei să ajungi? În braţele
cui dacă nu într-ale mele?
Ai sufletul meu la picioarele
tale şi visele la fel. Speranţele mele sunt ale tale toate, aşa au fost
dintotdeauna. De ce refuzi iubirea?
Am iubit şi eu dragii mei, am
iubit şi nu am fost zgârcit pentru că am dat totul şi totuşi mai aveam de dat
încă pe atât.
A trebuit să învăţ din mers că în
dragoste unul iubeşte mai mult decât celălalt sau chiar deloc.
Cât de dureros... ai vrea să
dispari o vreme, să laşi durerea în acel loc şi tu să pleci...
Ştii că trebuie să pleci pentru
că aşteptarea te va ucide uşor dar sigur, că îţi vei pierde minţile şi că aerul
nu mai este uşor respirabil.
Dar cum să pleci de lângă omul pe
care îl iubeşti mai presus de tot, dincolo de cuvinte?"
Lucian Pintilie
Comentarii
Trimiteți un comentariu