Aveam zece ani când mama mă trimitea în fiecare săptămână de două ori cu plasa cu mâncare la tanti Ioana, o vecină care stătea la trei-patru case distanţă de casa noastră. Era o femeie bătrână, în jurul vârstei de 70 de ani.
Cei doi copii ai săi o dăduseră uitării, iar soţul, veteran de război murise de mai bine de două decenii. Nu avea pe nimeni să îi treacă pragul, era singură şi neajutorată. Abia dacă îi ajungeau banii de facturi şi să trăiască de la o lună la alta. Ba mai mult, faptul că niciun copil nu îi mai trecuse pragul casei de ani buni o marcase atât de puternic încât uneori când stăteai la discuţii cu ea se pierdea printre amintiri şi gânduri.
Parcă o văd şi acum cum iese din căsuţa ei aproape dărăpănată, în baston şi cu motanul Tudorel la subraţ, singura ei avuţie - "alinarea batrâneţii mele", după cum mi-a repetat în multe rânduri.
- Draga mamei, ai venit la babă să o vezi...
Şi încerca să grăbească pasul pentru a nu mă face să aştept la poartă.
- Saru' mâna, tanti Ioana! Ce mai faceţi? Am venit la dumneavoastră să vă aduc de mâncare ce a pregătit mama azi: supă de pui (să vă ferească de răceală), tocăniţă cu cartofi (să vă ţină de foame) şi o plăcintă cu mere (să vă mai îndulcească sufletul). Aveţi îndeajuns cât să vă ajungă până data viitoare când vin la dumneavoastră.
Nu era dată să nu îi lăcrimeze ochii, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să primească de pomană.
- Hai, ia un loc aici pe scaun să mai stăm la poveşti puţin că tare singură mă simt şi tare bucuroasă sunt când îmi treci pragul.
Nu refuzam niciodată să mai stau jumătate de oră cu ea la poveşti. Îmi dădea o stare de bine şi linişte, iar vorbele ei duioase erau de cele mai multe ori pansament pentru sufletul meu. Deşi era săracă, de fiecare dată mă servea cu câte ceva. Pe timp de vară mergea să culeagă din grădină fructe, iar când era mai rece mereu îmi făcea un ceai de sunătoare cu lămâie sau îmi desfăcea un compot... tot primit de la mama... Nu avea bani, dar nu era dată să mă întorc de la ea cu mâinile goale... chiar şi cu un mic bucheţel de flori cules din grădina ei mică.
Revenind la discuţia noastră, mă întreabă ce am mai făcut la şcoala, ce mai face mama, care mai sunt veştile din sat, îmi povesteşte apoi ce a mai făcut ea în ultimul timp şi ce griji o mai apasă şi o văd la un moment dat cum îşi freacă în poală mâinile şi se îndepărtează cu privirea în zare.
- Draga mea, nu voi putea să întorc niciodată înapoi efortul pe care familia ta l-a făcut pentru mine în momentele cele mai grele pe care le-am trăit. Şi niciodată nu voi putea achita medicamentele pe care voi mi le-aţi cumpărat fără a aştepta să primiţi înapoi ceva ştiind că nu am de unde. Hai cu mine, te rog, până în casă.
Şi o urmez în casă pe tanti Ioana, iar în urma noastră, motanul Tudorel. Străbatem un culoar lung până când se întrevăd două camere. Bătrâna ia dintr-un cuier o cheie agăţată şi pitită mai la dos şi se îndreaptă spre o cameră închisă cu lacăt. O deschide şi mă invită pe mine prima dată înăuntru.
- "Camera amintirilor"... îmi spune printre suspine. Lucruri, amintiri, părţi din mine care au făcut parte din viaţa mea şi care tot aici vor rămâne.
Ca o paranteză, tanti Ioana era săracă, dar foarte curată şi organizată, contrar vârstei pe care o avea. Deşi abia se mai putea ţine pe picioare, prima ei grijă în fiecare dimineaţă era să dea cu mătura şi să şteargă praful.
Pătrund mai în interiorul camerei şi văd atât de multe lucruri... ghiozdane de copii, hăinuţe întinse pe pat, decoraţiile soţului ei din război, tablouri pe toţi pereţii cu cei dragi şi... o mulţime de costume populare aşezate pe umeraşe din lemn de parcă ai fi zis că eşti la muzeu.
- Sunt frumoase, aşa-i?, mă întreabă văzându-mă cât de curioasă le admir.
- Da, nişte bijuterii... spun vizibil emoţionată. Şi mâinile mi se plimbă ca într-un joc pe un costum spectaculos. Cusut si Brodat cu fir de aur.
- Îţi place? mă întreabă bucuroasă. Uite, că în sfârşit mă pot face utilă şi eu cu ceva. Ţi-l dăruiesc cu dragă inimă. Are 100 de ani... Toate costumele pe care le vezi au fost ale mamei mele care le-a avut de la bunica mea şi tot aşa. Cinci generaţii le-au purtat. Pe unele din ele le-am croit singură.
Îi mulţumesc frumos pentru cadoul de nepreţuit şi dau să mă întorc să ies din cameră, dar într-un colţ văd o bijuterie de masina de cusut veche. Exact ca în vremurile de demult, încorporată într-o masă de lemn, cu pedală.
- Eiii... maşina asta de cusut are o poveste aparte. Am primit-o cadou de la omul meu, imediat după naşterea primului copil - începe să-mi povestească. Eram pasionată de croitorie şi îmi plăcea să repar tot ce alţii ar fi aruncat. Toată viaţa mea am croit pentru familia mea şi pentru cei din jur. La horele din sat care se făceau pe vremuri la căminul cultural aproape toate femeile purtau câte ceva făcut de mine. Începând de la eşarfe, baticuri, rochii, salopete, pantaloni, fuste şi terminându-se cu costume populare. De fiecare dată când mă aşezem în faţa maşinii şi începeam să cos uitam de orice grijă şi îmi dădea o stare de linişte cum nu am mai avut niciodată de atunci de când i-am dat ultima dată drumul să meargă. Tot în faţa ei mi-am alinat amărăciunea în lungile nopţi din timpul celui de-al doilea război mondial când soţul meu era pe front. Coseam, plângeam şi mă gândeam dacă se va mai întoarce vreodată.
- Tanti Ioana, dar niciodată nu este prea târziu. Haideţi să vedem dacă mai merge, îi spun în timp ce cu o cârpă încerc să înlătur praful de pe ea.
- Nu mai are aţă, îmi spune - şi văd că se îndreaptă spre dulap de unde scoate un cufăr din lemn pe care scrie cu litere mari: accesorii croitorie. Un metru de croitorie, cretă, o riglă gradată, bolduri şi o pernuţă pentru ace, nasturi, foarfece şi multe role colorate de aţă. Ia o bucată de material, o pune pe masă şi încearcă să potrivească aţa. Se vede că nu şi-a pierdut îndemânarea deşi a trecut atâta timp...
Îi dă drumul maşinii şi un zgomot prelung, ca de locomotivă, ne confirmă că încă mai merge. Îi trag un scaun să se aşeze, iar cu degetele-i îmbătrânite şi cu privirea aproape aproape de acul maşinii, începe să coase. Oftează, dar în acelaşi timp văd în sfârşit un zâmbet schiţat pe chipul ei ridat de greutăţile vieţii.
- Mi-am pierdut simţul tactil, nu mai simt materialul cum îl simţeam în tinereţe. Nici nu mai văd aşa de bine, văd totul în ceaţă. Îţi mulţumesc pentru că astăzi m-ai făcut să mă întorc în timp pentru câteva momente şi tare bine a mai fost.
Bătrâna opreşte maşina, ieşim din cameră şi închide uşa cu lacătul. Eu îi mulţumesc pentru poveştile din trecut şi pentru lecţia de croitorie şi plec spre casă.
Două săptămâni mai târziu, după ce m-am întors din vacanţa petrecută la bunici am vrut să merg să o vizitez.
- Tanti Ioana nu mai e printre noi, mi-a zis vizibil emoţionată mama. Dar ţi-a lăsat un bileţel, citeşte-l...
Nu pot să cred că e real, mă grăbesc să deschid biletul şi încep a citi:
Draga mea,
Mulţumesc pentru cea mai mare bucurie pe care am simţit-o când pentru ultima dată am pus aţa în ac şi am auzit chemarea trecutului odată cu zgomotul maşinii. Ştiu că firul aţei s-a cam terminat pentru mine, de aceea, vreau ca maşina de cusut şi costumele populare să îţi rămănă ţie. Rămâne să decizi ce vei face cu ele, dacă le vei păstra sau nu.
Semnat: Croitoreasa tuturor, baba Ioana
Două luni mai târziu, după ce mi-a mai trecut durerea din suflet, am adus comoara primită în dar acasă. Şi aşa am început, la maşina de cusut a bătrânei, să îmi cos rochiile pentru păpuşi. Mama îmi cumpăra materialele colorate şi toate accesoriile de care aveam nevoie pentru a exersa. Apoi, cu timpul, am trecut la alt nivel - croirea propriilor haine. Când îi dădeam drumul maşinii, simţeam că zgomotul pe care îl scotea spune o poveste: despre suferinţă, război, speranţă... un cumul de trăiri greu de explicat în cuvinte.
Sunt 20 de ani de când tanti Ioana mi-a insuflat pasiunea faţă de croitorie. Din momentul în care m-am aşezat în faţa maşinii am simţit că asta vreau să fac toată viaţa. Am continuat să învăţ, să mă documentez, să fac cursuri. Acum am propriul meu atelier de croitorie în care îmi investesc tot timpul şi unde creez rochii de seară - probabil i-ar fi plăcut şi ei să îmi vadă creaţiile.
Mulţumesc, tanti Ioana pentru lecţia de viaţă pe care mi-ai dat-o!
P.S: Maşina de cusut se odihneşte în casa mea, sub cele două ferestre mari din cameră, mângâiată mereu de razele soarelui. Şi zâmbesc de fiecare dată... O fi vreun semn sau poate cineva...
Sursă foto: https://www.facebook.com/cusutsibrodat.ro
*Articol scris pentru SuperBlog 2020. Sponsor: Cusut şi Brodat
Comentarii
Trimiteți un comentariu