Into the wild

There is a pleasure in the pathless woods;
There is a rapture on the lonely shore;
There is society where none intrudes,
By the deep sea, and music in its roar:
I love not man the less, but Nature more...
                                                  -Lord Byron

Cu acest citat începe ultimul film pe care l-am văzut astăzi. Mărturisesc faptul că fiecare film pe care îl văd e   o provocare ce nu poate fi descrisă în cuvinte pentru că am început să nu mai am răbdare să stau și să privesc. Mai mult de 5 filme nu văd pe an și acelea la recomandare. De multe ori prefer să citesc cartea și nu să văd filmul pentru că altfel e surprinsă acțiunea și ești cuprins de alt gen de trăiri. 

Chris McCandless a fost un tânăr american născut într-o familie înstărită care, în 1992, după ce a terminat facultatea, a plecat fără știrea părinților într-o lungă călătorie, scopul său fiind acela de a ajunge în Alaska. 

Din păcate, reușește să supraviețuiască doar trei luni condițiilor vitrege, fără hrană. Acest subiect a ținut mult timp prima pagină a ziarelor iar John Krakauer a încercat să surprindă întreaga poveste a tânărului în cartea "Into the wild" - În sălbăticie. 

În 2007, Sean Penn a ecranizat cartea, uluitor fiind modul în care acesta a reușit să surprindă toate detaliile descrise cu o mare precizie și finețe.

Filmul începe cu o secvență în care mama lui Chris McCandless, Billie, care nu mai avea de doi ani nici o veste de la fiul său, se trezește speriată în miez de noapte. Spune că i-a auzit vocea, l-a auzit spunând "Mama, ajută-mă", în timp ce fiul său era deja în Alaska, tot mai slăbit, nemaifiind în stare să-și procure hrană: să vâneze sau să-și caute plante.

Crescut într-o suburbie din Washington DC, Christopher McCandless decide la 24 de ani să întrerupă legăturile cu familia, să renunțe la conturile bancare și să plece în sălbăticie, în călătoria vieții lui, un drum anevoios dar plin de învățături. Christopher renunță la mașină,  își arde ultimii bani și decide să se descurce singur în ținuturile pustii, vânând și mâncând rădăcini. Este remarcabilă scena în care în timp ce dă foc banilor spune că "Zilele mele erau mult mai interesante când aveam buzunarele goale".

Cu ultimele puteri, în timp ce citește "Doctor Jivago", printre rânduri inscripționează cu multă durere și efort esența întregii sale experiențe "Fericirea e reală numai când e împărtășită". Protagonistul, dincolo de experiența marcantă prin care trece, dovedește că viața trebuie să fie neîngrădită, neînfricată și liberă.

Este unul dintre puținele filme care m-a adus în pragul de a-mi adresa câteva întrebări. Transmite atât de multe lucruri, atâta emoție încât fiecare persoană s-ar simți mai împăcată cu ea însăși după vizionarea lui.

Filmul este în ciuda finalului trist, o celebrare a vieții. Mulți tineri au trecut printr-o astfel de călătorie inițiatică, de îmblânzire a sălbăticiei interioare și de redescoperire a sinelui. Filmul transmite un mesaj pe cât de simplu, pe atât de greu de realizat aș putea spune, este vorba de prețuirea vieții.

            http://www.youtube.com/watch?v=taFaFEuwHLQ

P.S (Adina, mulțumesc pentru recomandare!)