TIMPUL NU IARTĂ!

       În câteva zile voi schimba prefixul anilor în 2 pentru următorii zece ani. Nici nu îmi vine să cred ce repede a trecut timpul, ce repede trece. Când mă gândesc la anumite momente, amintiri pe care le am, pe care le-am trăit mă năpădesc lacrimile. Sunt lacrimi sincere, lacrimi de dor. Când alții îmi spuneau să mă bucur de copilărie pentru simplul fapt că toți regretăm trecerea ei la un moment dat, nu i-am crezut.   Cred că voi rămâne un copil pentru tot restul vieții. E trist să vezi cum îmbătrânești, e trist să-ți faci un bilanț de fiecare dată când mai adaugi câte un an în cutia efemerității. E trist să vezi că o dată cu fiecare an ce trece, alături de tine îmbătrânesc și părinții, bunicii, prietenii. Cred că acel credit pe care îl primim la începutul vieții e prea mic, insignifiant pentru toate visele pe care le am, pentru toate călătoriile pe care aș vrea să le fac, pentru toți oamenii pe care aș vrea să-i întâlnesc sau să-i revăd... pentru tot ce mi-aș dori să fac. De cele mai multe ori timpul este cel mai mare dușman al meu. Mi-e greu să mă gândesc că într-o bună zi voi fi și eu o biată bătrânică, la fel ca toate celelalte. Tot ce îmi vine acum în minte e o veche melodie a formației VOLTAJ, versuri pe care până acum le fredonam fără să fiu atentă la ele : "Tânăr vreau mereu să fiu/Să trăiesc așa cum știu/Ca la douăzeci de ani/Fără griji și fără bani". Cred că versurile pot fi simțite și trăite de orice tânăr de vârsta asta. Diferența o face însă gândurile pe care le avem legate de viitor. Aș vrea să pot reuși în cel puțin 50% din planurile pe care le am. Pentru ca o machetă să nu se strice are nevoie de întreținere. Așa e și cu visele... reveria o poți trăi zilnic, însă în marea majoritate a timpului  e nevoie de ceva ambiție, interes și de o stăpânire de sine de fier. Chiar nu e floare la ureche, e lucru serios! :D

         Adio prefixule 1!