Treceți la conținutul principal

E TRIST DAR REAL

Fiecare zi pe care o parcurg e diferită de cea precedentă. Când spun diferită, mă refer la lucrurile noi pe care le aflu, la poveștile de viață depănate de prieteni, la indignarea produsă de țara în care trăiesc, de lucrurile pe care le văd în jur. Mă înspăimântă cursivitatea asta a vieții - nu mai e una lentă, ritmul ei s-a accelerat puternic în ultimii ani. Parcă ceva e pe cale să se producă...Zilele trecute, mergând spre facultate am văzut un bătrân, înfofolit bine ( la 30 grade C ), cu câteva cărți într-o mână, cu o geantă ruptă în cealaltă, abia își ducea bătrânețea în niște cizme purtate probabil multe ierni la rând. Părea un om deștept, am simțit lucrul ăsta. S-a apropiat cu sfială de tomberoanele din spatele unui bloc și a început să caute printre gunoaie și resturi. Probabil că acea zi nu a fost una norocoasă - nu găsise nimic. Probabil nemâncat, lipsit de putere, vlăguit, l-am văzut cum s-a așezat îngândurat lângă tomberon. Și-a deschis una din cărți la jumătate, și așa mi-am putut da seama că e un om  citit, că îi place lectura. Fiecare din noi ascundem o poveste mai mult sau mai puțin plăcută. Fiecare avem un trecut despre care am vrea sau nu să se știe. Dar cum a ajuns în această  stare bătrânelul? Posibil să-l fi dat copiii ahtiați după avere afară din casă sau e  posibil să fi trăit într-un astfel de anturaj toată viața lui... Dar oare, nu merităm fiecare puțin confort? O singură viață avem și aia e chinuită..
La un alt colț de stradă o bătrână stă pe un prag de ciment, lângă un magazin și mângâie florile pe care le ține într-o galeată cu apă... Pe lângă ea trec diferiți oameni: unii nu-și pot coborî privirea datorită statutului pe care îl au, alții aruncă o privire și devin brusc îngroziți de situația în care sărăcia și bătrânețea te aduc, alții au de discutat afaceri la telefon și sunt orbi - nu mai văd nimic  în jur, și uite așa...bătrâna e un val de mister, un nimeni pentru alții. Mă aplec să-i pun în șorțul în care avea câteva mere câțiva lei și.....mă ia de mână. Mi-a spus că nu primește pomană. Deși are o pensie mică vrea să câștige un ban cinstit și drept urmare mi-a oferit un buchețel de flori. A fost cel mai frumos buchet de flori pe care l-am primit vreodată. Nu erau cale, trandafiri, orhidei, crini sau alte aranjamente florale sofisticate, buchetul era mai mult decât atât. Ața roșie cu care erau legate florile mi-a dat de înțeles că speranța va dăinui mereu în conștiința noastră. Ținând în mână florile, mi-am dat seama că visele noastre diferă de la om la om. Unii vor să se căsătorească, copiii de bani gata deși au un acoperiș zdravăn deasupra capului și o masă încărcată cu cele mai sofisticate mâncăruri urlă disperați după ultimul model de BMW, alții merg în vacanțe exotice de câteva ori pe ani în timp ce alții își doresc doar sănătate și un colț de pâine pentru ziua de mâine. E trist dar real. Niciodată nu va exista uniformizare. Întotdeauna vor exista persoane care au și persoane care nu au, capabili și incapabili, buni și răi, dar și o categorie specială: bătrîni, neputincioși și neajutorați. 
Respect pentru bătrânica ce vindea flori la colț de stradă și pentru "omul cu cărțile în mână" ce căuta prin tomberoane. 

Comentarii