Atunci când oamenii la care nu te aștepți te rănesc, știi că niciodată nimic nu va mai fi ca înainte. La început se produce o ruptură. Încerci să te întrebi unde ai greșit, ce ai putea să faci pentru a remedia problema. Apoi urmează zeci de întrebări de genul: "de ce?", "cum ar fi fost dacă...". Te încăpățânezi să cauți cu disperare o cale să o scoți la capăt. Ai nevoie doar de mâna celui sau celei care cândva era pentru tine totul pentru a o cuprinde pe a ta. Dar mâna se lasă așteptată. Te doare. Te macină pe dinăuntru. Sufletul ți-e tot mai greu. Până și aerul din jurul tău ți se pare apăsător. Cu fiecare gând sau cuvânt pe care ți-l amintești, se mai rupe o bucată din tine. Ești trist că totul s-a terminat prea devreme. Ți se pare că trăiești un vis din care ai vrea cu disperare să te trezești. Dar știi că te minți frumos, e doar realitatea pe care nu vrei să o accepți. Te doare că nu mai ai loc în sufletul ei/lui. Te doare că el/ea nu mai are loc în sufletul tă...
“Trăim toţi sub acelaşi cer, dar nu avem toţi acelaşi orizont.” (Konrad Adenauer)
